Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Literatura „mincinoasă”, deci adevărată

        de Gabriel Coşoveanu

Complexitatea scriiturii a provocat dintotdeauna: imediat ce există un text, fie şi cel al unei reclame sau de pe o banală etichetă, apare şi râvna cuiva de a vedea dincolo de el, de a încropi un portret al autorului din mai nimic. Cum este cu putinţă naşterea unui text? – aceasta pare întrebarea cvasi-filosofică obişnuită pentru truditorul într-ale literelor, care ştie că în lumea necititorilor – adevărat imperiu – starea obişnuită este circumspecţia, şi asta elegant spus. Textul, în general, nu reprezintă o realitate pentru cei mulţi, care observă fără nici un efort că poţi face comerţ social şi în lipsa lecturilor. Cu alte cuvinte, el, neavând corp, are (eventual) o frumuseţe de basm, adică e o „minciună”, din moment ce este o invenţie.

O problemă, una veritabilă, apare, însă, atunci când unui insider îi vine ideea să-şi bagatelizeze domeniul.

Autocontestarea rămâne un procedeu des întâlnit. Câtă vreme prizăm rechizitoriile făcute artei prin optica unor iubitori-detractori ai ei, gen Platon, Augustin, Pascal ori Hegel, lucrurile nu se prezintă îngrijorător. Izbucniri anti-artă, din perspectivă morală, vitalistă sau religioasă s-au produs periodic, însă reacţiile simpatetice ale scriitorilor înşişi faţă cu denigratorii lor n-au ieşit (şi nu pot ieşi) din zona paradoxalului. Don Quijote, spre pildă, este un autodenunţ ce perpetuează aşa-zisul idealism păgubos. Avangardiştii repudiază expresivitatea lirică prin poezie. În ultimele decenii se constată o vogă simptomatică a prefixului anti-. Luând cunoştinţă, să zicem aleatoriu, de antimateria fizicienilor, de antimemoriile lui Malraux sau de antipiesele lui Ionesco, receptorul modern realizează că acest anti- nu presupune excluderea, ci complementaritatea: Englezeşte fără profesor nu are cum să elimine Tartuffe, să zicem, la care se raportează tocmai pentru a se evidenţia contrastul. Vocaţia antiliteraturii e … literară, ca şi tatonarea absurdului, de la Lewis Carroll, Alfred Jarry şi Christian Morgenstern pînă la Dada, Kafka şi Beckett. Diacronic, putem urmări pulsiunile lui anti- în măsura în care depistăm o linie a iregularului, în sensul atribuit de Hocke în tezele sale consacrate manierismului. După el, iregularul ar exemplifica o constantă manieristă, opusă constantei clasice.

Apocalipsa dadaistă a literaturii (v. Manifestul Dada 1918: „Dada, Dada, Dada, urlet al culorilor crispate, împletirea contrariilor şi a tuturor contradicţiilor, grotescurilor, inconsecvenţelor: Viaţa”) îşi conţine germenii relativizării. Căci, iată, în alt manifest (Dada soulčve tout, din 1921) se spune: „Dada n-are niciodată dreptate”, e o „escrocherie”. Literatura îşi ia revanşa spectaculos, întrucât alungată pe uşa credinţei în vacuitatea cuvîntului (cuvîntul confruntat cu fapta), ea se întoarce pe fereastra nevoii de umor, de fantastic, într-un cuvînt, de memorie a fiinţei umane.

Aşa că fenomenul antiliteraturii nu e o maladie mortală pentru sensibilitate, în general, adică nu presupune ruina expresivului în favoarea lucrativului. Născută din senzaţia de absurd indusă de neputinţa cuvântului, antiliteratura este, încă o dată paradoxal, un element de transcendere, de depăşire, de confirmare, până la urmă, a fausticului condamnat la descompunere în celebrul op al lui Oswald Spengler, de după primul război mondial, Untergang des Abendlandes. Sesizează limpede aceasta Nicolae Balotă: „…după cum melancolia ori spleen-ul n-au fost doar manifestări ale unui sindrom patologic, ci au germinat, în unele spirite alese, rare «flori ale răului», tot astfel, sentimentul absurdului, simptom evident al unei crize, a putut fi transmutat în artă, în unele opere care, neaderând la rău, îl consemnează, fără să cedeze bolii, caută s-o depăşeasc㔠(Lupta cu absurdul). De unde deducem că vocaţia iregularului se dovedeşte nu atât distructivă în formele ei ce exalt㠄cretinizarea limbajului” (Gellu Naum), cât mai degrabă un vaccin necesar, o garanţie a vivacităţii spiritului. Cred că nu îngrijorarea subîntinde formule ca acelea aparţinând unor Flaubert („La littérature m’embęte au suprčme degré!”), Rousseau („Urăsc cărţile; ele nu ne învaţă să vorbim decât despre ce nu cunoaştem” – în Émile), Marinetti („Trebuie să scuipăm în fiecare zi pe Altarul artei”) sau revistei Unu, de pildă, unde găsim opinia emfatică după care literatura este „le meilleur papier hygiénique du sičcle”. Demolatorii, chiar cei radicali, între care tânărul Ionescu în Nu (1934), reprezintă simultan categoriile bolnavilor, diagnosticienilor şi taumaturgilor.

Un diarist este subsumabil, în acelaşi sens, tuturor categoriilor menţionate, evident tot simultan. Adevăratul pericol în procesul relativizării/ nonvalorizării literaturii ca mărturie, în general, vine din altă parte. Să reproiectăm, spre exemplificare, cadrele frisonante din Fahrenheit 451, pelicula lui Truffaut despre anatemizarea cărţilor, al cărei parti-pris ideologic este dinamizat prin intriga stil detective-story a vânării suspecţilor. Suspecţi sunt, aici, cititorii, a căror activitate e demonizată de societatea pusă la punct ca un mecanism previzibil. Finalul se dovedeşte simptomatic prin acea imagine a coloniei de proscrişi în care fiecare a memorat o operă clasică, fiind apelabil cu numele aceleia, din moment ce existenţa lui se justifică prin perpetuarea anamnetică. Criza analizată de regizor pare să actualizeze date din Republica platoniciană (II, 13), unde poeţii erau repudiaţi pentru „înşelăciune” – şi numai ei: condamnaţi erau şi ceilalţi „imitatori” „în figuri şi culori… în muzică… rapsozi, actori, dansatori”. Reprezentări apocaliptice, aşadar, sau, mai degrabă, postapocaliptice, în filmul lui Truffaut, condus, la modul ideal, de mitul Păsării Phoenix: literatura renaşte, deţinând atributele invincibilităţii şi ubicuităţii. Refuzul literaturii, pe baza acuzaţiei de impietate şi inutilitate (v. Platon, Fedru, 274-276 a), a putut deveni rejecţie în numele unui sistem crapulos precum nazismul, cu arderea volumelor sinonime cu instinctul libertar. Dar toate acestea, fiind istoricizate, sunt evidente.

Preferăm să mergem, încă o dată, la acest nivel, metaliterar, pe mâna lui Karl. R. Popper, care pledează simplu, deci persuasiv, pentru apărarea individualităţii, dar şi pentru efortul ei, zigzagat, neevitând, adică, eroarea, de a atinge forme universale: „Fiecare organism lucrează şi pentru a-şi menţine propriile condiţii de viaţă şi individualitatea – o activitate pe care biologii o numesc «homeostază». Dar şi aceasta este nelinişte interioară, actvitate interioară: activitate care încearcă să înfrâneze neliniştea internă, conexiune inversă; corectare a erorilor. Homeostaza trebuie să fie imperfectă. Trebuie să se autolimiteze. Dacă ar fi deplină, acest lucru ar însemna moartea organismului sau cel puţin suspendarea temporară a tuturor funcţiilor sale vitale”. De unde putea să fie extras citatul decât din „imprudentul” op numit În căutarea unei lumi mai bune?.

© 2007 Revista Ramuri